ieri, mi-am amintit de una dintre cunoştinţele mele declarate anti-românia pe viaţă; o mare tâmpenie, zic eu, mai ales dacă nu ai locuit câţiva ani în altă ţară. mă rog, genul ăsta nu mi-a plăcut niciodată, să ai ca subiect de discuţie favorit să te plângi cât de nemulţumită eşti de compatrioţii tăi şi să blestemi ziua în care doctorul ţi-a dat o palmă la fund şi i-a spus mamei tale "e fetiţă" în loc de "it's a baby girl".
totuşi, imaginea ei a fost printre primele lucruri care mi-au apărut în minte atunci când am aflat că o cerere depusă de bunicul meu a fost respinsă pe motiv că a fost completată cu pixuri diferite. ok, e un act, să zicem că înţeleg, dar: funcţionarul care i-a înregistrat cererea nu putea să-i zică asta? şi de ce a trebuit să aştepte din februarie până acum un asemenea răspuns? a fost făcută o investigaţie amănunţită ca să-şi dea seama că sunt două tipuri de pastă pe cerere? doar nu-i aşa mare diferenţa dintre dark blue şi navy blue..nu?
în altă ordine de idei, cred că dormitorul părinţilor a trecut în alt câmp magnetic: acolo, ceasurile rămân în urmă (sau sună din oră în oră) şi telefonalele se dau automat pe silent. desigur, paranoia m-a lovit de dimineaţă, când mama mi-a spus că era să nu ajungă la serviciu pentru că cele două ceasuri puse pe noptieră nu mai mergeau iar telefonul era pe silent. atunci mi-am spus Jerome, poate că omuleţii verzi de care te tot loveşti prin casă nu sunt pitici de grădină...
aşa că acum mă duc să-i pândesc. când îi văd, o să încep să cânt, exact ca în sf-ul cu pierce brosnan, când au reuşit să alunge marţienii cu ajutorul unui difuzor uriaş, din care se auzea muzică jazz. de unde era să ştiu că extratereştrii sunt afoni?!
