#

Mustesc în lichidul cefalorahidian şi simt realitatea ca prin vată. Cu cât îmi bate inima mai tare, cu atât se zbate mai puternic, din fiecare celulă, ecoul fiinţei. Desigur, este multă pustietate până la izbirea de pereţii sufletului. În acest vid nu se mai disting rămăşiţele nebuloaselor trecute, dar în ochi îmi pâlpâie o lumină înşelătoare şi astfel îmi sunt propriul Oedip. Timpul nu se măsoară în ani-lumină, ci ani-umbră, ani-regret, ani-himeră. Pe când un Big Bang?