O mica frustrare la masa nr.5

Nu stiu daca voi reusi vreodata sa inteleg cum unii oameni pot spune ca fericirea personala depinde doar de tine. In aproximativ toate cartile pe teme spirituale pe care le-am citit, "maestrii" spuneau acelasi lucru, ai incredere in tine, urmeaza-ti calea, (re)gaseste-te, esti tu si cu Dumnezeu. Ei bine (sau ei rau), eu nu pot. Nu pot afirma ca fericirea mea nu e influentata de absolut nimeni, cat timp actiunile anumitor oameni ma afecteaza atat de tare, incat imi vine sa ma dau cu capul de primul perete.

Guess who's back, back again

Swings mă întreabă ce se mai petrece în Busotopie. Îi răspund că toţi cetăţenii sunt foarte revoltaţi, având în vedere că ni se schimbă şoferii de autobuz mai repede decât creşte numărul nou-născuţilor în Bangladesh, şi că suntem derutaţi din cauza orarului totdeauna altul. De aceea, în dimineaţa de joi, 30 aprilie, de exemplu, în spatele autobuzului care ajunsese în staţie, alergam, unul în faţa celuilalt,o vecină, eu şi un tip. La un moment dat, ajungem să alergăm toţi în aceeaşi linie, aşa că ea îmi zice: "Aoleu, eram pe hol când l-am văzut că trece(autobuzul), i-am aruncat cana cu lapte lu' mama şi am luat-o la fugă", iar tipul mă salută politicos şi îi urează de bine noului şofer şi familiei sale pentru excesul de zel în ceea ce priveşte punctualitatea. Eu mă bucur că vecinii mei sunt drăguţi atunci când suntem uniţi de suferinţă şi că nu port tocuri.

În autobuz, din ce în ce mai puţini busotopi. Linişte de obicei, manele ocazional. Mai nou, "Şi-a murit Dumitru". A, şi un pasager nou, care, de fiecare dată când îi sună telefonul aşa,exclamă "I-auzi,bă!" şi răspunde cu un "Dea".

Şi acum, my newest obsession (compensează calitativ postarea):

• Yann Tiersen-L'Absente

• Yann Tiersen-Le Compteur

Eclectic II

De pe zidurile din Ploieşti.

***

Cred că supereroii au fost gândiţi greşit. Nu contează dacă poţi să zbori, să îngheţi orice cu răsuflarea ta, să prinzi, în medie, 50.2 răufăcători pe oră sau dacă ai bicepşii pe jumătatea circumferinţei pământului. Pentru mine, un supererou este cel care nu poate simţi durerea. De niciun fel; fizică sau emoţională. O versiune mai bună a CIP. Să primeşti lovitură după lovitură şi totuşi să continui să te trezeşti dimineaţa, să te îmbraci, să pleci la slujbă sau la şcoală, să le zâmbeşti celorlalţi, să te porţi de parcă totul e în regulă cu tine. Nimic nu te atinge, nimic nu te influenţează, nimic nu te doare. Adică nu eşti uman; eşti un supererou.

***

Într-o dimineaţă anterioară, în autobuz. Foarte de dimineaţă, de fapt. Un şofer ciudat, scund, slab, ochi jucăuşi, îmbrăcat tipic. Excesiv de econom. Ori porneşte căldura, ori aprinde luminile. Din una două. Nu merităm mai mult.
Aglomeraţie, căldură (deci întuneric). Aţipesc stând pe scaun, când aud o voce:
-Ţi-e somn?
Deschid ochii, mă uit la bărbatul din faţa mea. Aproximativ 30 de ani, îmbrăcat cu o salopetă muncitorească, cu fes pe cap şi, surprinzător, o servietă în mână. Nu-i răspund.
-Las' că vă ştiu eu (aici, bănuiesc că se referea la adolescenţi), staţi toată ziua pe calculator şi vă culcaţi târziu.
Din nou, nu zic nimic. Bănuiesc că aveam o expresie ciudată, probabil un amestec de uimire, confuzie şi somn. Perfect. Tipul tot se mai holba la mine.
-Eşti supărată, te minte băieţii pe internet că are maşini, da' n-are, să nu-i crezi!
Departe de mine aşa ceva!

Aniversare

"...am impresia că de data aceasta, demersul meu va fi cu totul diferit. Voi renunţa la eşafodaj, astfel încât să nu se zărească nicio cărămidă. Totul crepuscular, în afară de suflet, pasiune, umor - care vor fi luminoase asemenea unui foc în ceaţă." (V. Woolf, Jurnalul unei scriitoare)

125 de ani de la naşterea Virginiei Woolf. May you have found your peace.

Eclectic

"Eu şi Dali" nu m-a şocat, nu m-a oripilat, nu m-a făcut să-mi schimb părerea despre pictor. Nu mă interesează dacă era onanist, dacă organiza orgii zilnice sau dacă îi plătea amanţii Galei. Pentru mine rămâne acelaşi artist unic şi criptic. Nu am încetat să îl admir nici după ce l-am descoperit pe Hieronymus Bosch, pictor umanist care, cu peste 400 de ani în urmă, crea tablouri suprarealiste care reuşesc să impresioneze şi astăzi.

Totuşi, am vrut să aud dacă pictorul într-adevăr vorbea aşa cum descrie Stan Lauryssens. Aşa e :D. Folosirea persoanei a treia în vorbirea despre sine şi rostogolirea rRRRRrrr-urilor sunt o marcă personală fascinantă. Căutând filmuleţe, am dat peste acesta:


One must admit, he really was a performer. :)


Off topic:



î

Vioara era instrumentul meu muzical preferat. Până acum :D.

go, fruitcake!

ieri, mi-am amintit de una dintre cunoştinţele mele declarate anti-românia pe viaţă; o mare tâmpenie, zic eu, mai ales dacă nu ai locuit câţiva ani în altă ţară. mă rog, genul ăsta nu mi-a plăcut niciodată, să ai ca subiect de discuţie favorit să te plângi cât de nemulţumită eşti de compatrioţii tăi şi să blestemi ziua în care doctorul ţi-a dat o palmă la fund şi i-a spus mamei tale "e fetiţă" în loc de "it's a baby girl".

totuşi, imaginea ei a fost printre primele lucruri care mi-au apărut în minte atunci când am aflat că o cerere depusă de bunicul meu a fost respinsă pe motiv că a fost completată cu pixuri diferite. ok, e un act, să zicem că înţeleg, dar: funcţionarul care i-a înregistrat cererea nu putea să-i zică asta? şi de ce a trebuit să aştepte din februarie până acum un asemenea răspuns? a fost făcută o investigaţie amănunţită ca să-şi dea seama că sunt două tipuri de pastă pe cerere? doar nu-i aşa mare diferenţa dintre dark blue şi navy blue..nu?

în altă ordine de idei, cred că dormitorul părinţilor a trecut în alt câmp magnetic: acolo, ceasurile rămân în urmă (sau sună din oră în oră) şi telefonalele se dau automat pe silent. desigur, paranoia m-a lovit de dimineaţă, când mama mi-a spus că era să nu ajungă la serviciu pentru că cele două ceasuri puse pe noptieră nu mai mergeau iar telefonul era pe silent. atunci mi-am spus Jerome, poate că omuleţii verzi de care te tot loveşti prin casă nu sunt pitici de grădină...

aşa că acum mă duc să-i pândesc. când îi văd, o să încep să cânt, exact ca în sf-ul cu pierce brosnan, când au reuşit să alunge marţienii cu ajutorul unui difuzor uriaş, din care se auzea muzică jazz. de unde era să ştiu că extratereştrii sunt afoni?!

Nichita

25 de ani de la intrarea în "tunelul orange". Şi lecţia atemporală:

Delicii de duminică

Coleman Hawkins - Body and Soul




Jean Philippe Rameau - Les Sauvages