#

nu mă caut pentru că nu am nevoie să mă găsesc,eu mă creez. cu sârguinţă, mă cioplesc secundă de secundă. munca nu poate fi completă, niciodată produs finit, şi astfel sunt cel mai trist creator. în fiecare zi, las în urmă rebuturi ce odată îmi zâmbeau iluzii din oglindă. peste toate acestea se reconstruieşte constant. se prefac dorinţe trecute într-o cenuşă înnecăcioasă, se trezesc visele la realitate şi se alungă demoni care acum îmi par patetici. exist sub forma unei matrioşci cu tendinţe canibale. mă consum, dar nu mă zbat.

#

pentru că pare un joc, voi sufoca orice urmă de sinceritate din intenţiile mele. te voi pândi, apoi te voi încercui şi, în timp ce voi desfăşura frânghiile, preţ de o himeră, voi suspenda clipa. am să amân începutul doar pentru că nu vreau să întâmpin sfârşitul. vezi tu, dacă aş renunta la eşafodaj, daca te-aş lăsă sa te apropii, ar fi o izbire autodistructivă. slow-motion există numai în mintea mea, când mă rătăcesc în pădurea unde timpul e modelat după sinapsele mele. în realitate, nu te-aş săruta, te-aş sfâşia. te-aş hăitui nanosecundă după nanosecundă, ţinere de respiraţie după ţinere de respiraţie, pînă cînd intensitatea privirii mele te-ar seca pe dinăuntru. eu nu te iubesc, eu te consum. in-te-gral. vino către mine, de dragul jocului te-aş ruga chiar să pari puţin surprins când te voi fi invadat de tot şi nu te vei mai putea privi decât prin ochii mei.

#

Mustesc în lichidul cefalorahidian şi simt realitatea ca prin vată. Cu cât îmi bate inima mai tare, cu atât se zbate mai puternic, din fiecare celulă, ecoul fiinţei. Desigur, este multă pustietate până la izbirea de pereţii sufletului. În acest vid nu se mai disting rămăşiţele nebuloaselor trecute, dar în ochi îmi pâlpâie o lumină înşelătoare şi astfel îmi sunt propriul Oedip. Timpul nu se măsoară în ani-lumină, ci ani-umbră, ani-regret, ani-himeră. Pe când un Big Bang?

Guess who's back, back again

Swings mă întreabă ce se mai petrece în Busotopie. Îi răspund că toţi cetăţenii sunt foarte revoltaţi, având în vedere că ni se schimbă şoferii de autobuz mai repede decât creşte numărul nou-născuţilor în Bangladesh, şi că suntem derutaţi din cauza orarului totdeauna altul. De aceea, în dimineaţa de joi, 30 aprilie, de exemplu, în spatele autobuzului care ajunsese în staţie, alergam, unul în faţa celuilalt,o vecină, eu şi un tip. La un moment dat, ajungem să alergăm toţi în aceeaşi linie, aşa că ea îmi zice: "Aoleu, eram pe hol când l-am văzut că trece(autobuzul), i-am aruncat cana cu lapte lu' mama şi am luat-o la fugă", iar tipul mă salută politicos şi îi urează de bine noului şofer şi familiei sale pentru excesul de zel în ceea ce priveşte punctualitatea. Eu mă bucur că vecinii mei sunt drăguţi atunci când suntem uniţi de suferinţă şi că nu port tocuri.

În autobuz, din ce în ce mai puţini busotopi. Linişte de obicei, manele ocazional. Mai nou, "Şi-a murit Dumitru". A, şi un pasager nou, care, de fiecare dată când îi sună telefonul aşa,exclamă "I-auzi,bă!" şi răspunde cu un "Dea".

Şi acum, my newest obsession (compensează calitativ postarea):

• Yann Tiersen-L'Absente

• Yann Tiersen-Le Compteur

Eclectic II

De pe zidurile din Ploieşti.

***

Într-o dimineaţă anterioară, în autobuz. Foarte de dimineaţă, de fapt. Un şofer ciudat, scund, slab, ochi jucăuşi, îmbrăcat tipic. Excesiv de econom. Ori porneşte căldura, ori aprinde luminile. Din două una . Nu merităm mai mult.
Aglomeraţie, căldură (deci întuneric). Aţipesc stând pe scaun, când aud o voce:
-Ţi-e somn?
Deschid ochii, mă uit la bărbatul din faţa mea. Aproximativ 30 de ani, îmbrăcat cu o salopetă muncitorească, cu fes pe cap şi, surprinzător, o servietă în mână. Nu-i răspund.
-Las' că vă ştiu eu (aici, bănuiesc că se referea la adolescenţi), staţi toată ziua pe calculator şi vă culcaţi târziu.
Din nou, nu zic nimic. Bănuiesc că aveam o expresie ciudată, probabil un amestec de uimire, confuzie şi somn. Perfect. Tipul tot se mai holba la mine.
-Eşti supărată, te minte băieţii pe internet că are maşini, da' n-are, să nu-i crezi!
Departe de mine aşa ceva!

go, fruitcake!

ieri, mi-am amintit de una dintre cunoştinţele mele declarate anti-românia pe viaţă; o mare tâmpenie, zic eu, mai ales dacă nu ai locuit câţiva ani în altă ţară. mă rog, genul ăsta nu mi-a plăcut niciodată, să ai ca subiect de discuţie favorit să te plângi cât de nemulţumită eşti de compatrioţii tăi şi să blestemi ziua în care doctorul ţi-a dat o palmă la fund şi i-a spus mamei tale "e fetiţă" în loc de "it's a baby girl".

totuşi, imaginea ei a fost printre primele lucruri care mi-au apărut în minte atunci când am aflat că o cerere depusă de bunicul meu a fost respinsă pe motiv că a fost completată cu pixuri diferite. ok, e un act, să zicem că înţeleg, dar: funcţionarul care i-a înregistrat cererea nu putea să-i zică asta? şi de ce a trebuit să aştepte din februarie până acum un asemenea răspuns? a fost făcută o investigaţie amănunţită ca să-şi dea seama că sunt două tipuri de pastă pe cerere? doar nu-i aşa mare diferenţa dintre dark blue şi navy blue..nu?

în altă ordine de idei, cred că dormitorul părinţilor a trecut în alt câmp magnetic: acolo, ceasurile rămân în urmă (sau sună din oră în oră) şi telefonalele se dau automat pe silent. desigur, paranoia m-a lovit de dimineaţă, când mama mi-a spus că era să nu ajungă la serviciu pentru că cele două ceasuri puse pe noptieră nu mai mergeau iar telefonul era pe silent. atunci mi-am spus Jerome, poate că omuleţii verzi de care te tot loveşti prin casă nu sunt pitici de grădină...

aşa că acum mă duc să-i pândesc. când îi văd, o să încep să cânt, exact ca în sf-ul cu pierce brosnan, când au reuşit să alunge marţienii cu ajutorul unui difuzor uriaş, din care se auzea muzică jazz. de unde era să ştiu că extratereştrii sunt afoni?!

Nichita

25 de ani de la intrarea în "tunelul orange". Şi lecţia atemporală:

Delicii de duminică

Coleman Hawkins - Body and Soul




Jean Philippe Rameau - Les Sauvages